Ideea acestui articol a aparut in timp ce priveam o fetita desenand. Atentia i se concentra numai asupra ceea ce facea. Culorile erau imprastiate pe toata masa si, ori de cate ori alegea vreuna, celelalte se loveau, parca jucandu-se. Desi era un simplu desen, era incredibil de frumos. L-am tot privit, incercand sa inteleg de unde atata frumusete... Apoi am inteles. Fetita desena fericita tot ceea ce isi dorea, fiecare linie fiind desenata cu convingerea ca trebuie sa fie acolo. Desenul era dedicat cuiva anume, pentru care incerca sa dea tot ce avea mai bun. Prezenta mea nu o deranja, deoarece o priveam in tacere. La un moment dat, mama fetitei a venit sa vada cu ce se ocupa. A privit desenul si a inceput comentariile : “De ce ai folosit atata galben ? Soarele trebuia desenat mai sus, lipsesc pasarile, apoi deseneaza si tu niste flori ca doar e vara si nu iarna !”. Fetita a respectat sugestiile mamei, dar din acel moment, punea pe hartie ideile altcuiva. Sovaia cand alegea o culoare. Desena flori, desi i-ar fi placut sa deseneze copii... multi copii cu care sa se joace, chiar si numai in gand... Efectul acelor comentarii a fost foarte vizibil. Toata fericirea ei s-a transformat intr-o adanca tristete, iar toata acea frumusete de desen s-a transformat, treptat, intr-un esec. Aceasta intamplare mi-a amintit de o fosta colega de scoala asupra careia efectul observatiilor si ulterior, a hotararilor luate in locul sau, i-au distrus viata. Creativitatea ei se manifesta intr-un domeniu pe care parintii nu-l puteau accepta. Ce domeniu ? Literatura si limbile straine. Conta ca isi uluise profesoara de limba si literatura romana ? Mai conta ca ajunsese in faza finala la olimpiada de limba engleza, fara nici macar o ora de pregatire particulara ? Nu, nicidecum. Fata trebuia sa devina ceea ce stabilisera dansii cu mult timp in urma si cum nimic fortat nu se asimileaza, sanatatea ei s-a degradat, lipsa motivatiei a facut-o sa abandoneze lupta si totul s-a sfarsit. Parintii se intreaba si in ziua de azi cu ce au gresit, mai ales ca singura lor fiica “avea tot ce isi dorea”. De multe ori mi-a venit sa le raspund “Oare?”, dar pregatirea pe care o am si respectul fata de dansii m-a oprit. De ce ? Pentru ca trecutul nu se mai poate schimba, iar remuscarile sunt ultimul lucru de care au nevoie. Ce se poate invata din aceste doua povestiri ? Sa le luam pe rand...
Celebritati care s-au confruntat cu o boala psihica
O boala psihica poate fi o povara extrem de grea, pentru ca nimeni nu-si doreste a fi perceput de ceilalti ca un nebun(a). O asemenea eticheta poate deveni un adevarat stigmat si poate schimba viata oricui intr-un mod dramatic. Ideea de a scrie un asemenea articol mi-a venit dupa vizionarea filmului american „A beautiful mind” ( in traducere „O minte sclipitoare” ) regizat de Ron Howard si scris de Akiva Goldsman. Stiam de mai mult timp ca boala psihica poate avea efecte devastatoare asupra oricarui om, dar si faptul ca ea poate coexista cu o inteligenta extraordinara, cu o creativitate deosebita si cu talentul nativ. Cunosteam faptul ca mai multi cercetatori au incercat sa explice inteligenta superioara a unor personalitati, incercand o asociere intre anormalitatea lor pozitiva si negativa.Vizionarea acestui film mi-a readus in minte cateva dintre personalitatile ce urmeaza a fi amintite si care, prin realizarile lor, au schimbat opinia multora in ceea ce priveste confruntarea cu o boala psihica. Filmul „O minte sclipitoare” a fost nominalizat la 8 premii Oscar, dintre care a castigat 4 si se bazeaza pe biografia matematicianului american John Forbes Nash Jr. Este un film de la care se poate invata ca nu trebuie sa privim o boala psihica ca pe o experienta dramatica ce anuleaza valoarea celui afectat. John Forbes Nash Jr. si-a dedicat viata teoriei jocurilor si geometriei diferentiale, lucrand ca cercetator matematician la Universitatea Princeton. Cand la varsta de 20 de ani a solicitat sa fie admis la universitate, scrisoarea de recomandare a profesorului sau continea o singura apreciere „Acest om este un geniu”. La varsta de 21 de ani a scris o lucrare de mai putin de 30 de pagini in care a expus solutia sa in cazul jocurilor stategice necooperative, ceea ce de atunci s-a numit „echilibrul Nash”. In urmatorii ani a publicat noi lucrari cu solutii pentru unele probleme matematice si ale teoriei jocurilor. In ciuda reputatiei sale de geniu, Nash, interpretat in mod stralucit de catre Russel Crowe, captase atentia celor din campusul universitar datorita felului ciudat de a se purta. La varsta de 29 de ani a fost diagnosticat cu schizofrenie. Filmul pune accent pe manifestarile bolii si pe reactiile celor din jur la vederea starii sale precare de sanatate. Cel mai greu de suportat a fost insa marginalizarea, la care il condamnau in primul rand, fostii colegi. Viata lui se transformase intr-un calvar din cauza agravarii bolii, agravare cauzata si de efectele secundare ale medicatiei pe care o lua. In ciuda tuturor suferintelor si umilintelor indurate timp de mai multi ani, John Nash a reusit sa-si tina boala sub control, sa-si continue cariera academica, iar in anul 1994 sa castige premiul Nobel pentru economie. Este un film foarte impresionant care evidentiaza doua realitati si anume, ca societatea ii respinge clar pe cei cu afectiuni psihice, insa omul, cu toate ca este in mare suferinta, poate gasi puterea necesara de a lupta cu boala, desi este declarata agresiva si incurabila. „El a vazut lumea intr-un fel in care nimeni altcineva nu si-ar fi putut-o imagina” este o replica din film ce rezuma doar in cateva cuvinte mesajul acestuia : de a nu marginaliza si nici subestima pe cei care s-au abatut sau se abat de la discutata „normalitate”.
La prima vedere, minciuna si adevarul se situeaza la poli opusi si nu de putine ori s-a pus intrebarea „ori e alba ori e neagra ?”. In realitate, lucrurile nu sunt asa de simple si am ajuns la aceasta concluzie analizand cateva aspecte psihologice ale minciunii. Cum am ajuns sa abordez si un asemenea subiect ? Intrucat, nu demult, cineva mi-a povestit ca a recurs la minciuna, deoarece partenerul sau de viata nu mai poate suporta realitatea. Insuficienta maturizare l-a transformat intr-un inadaptat, pentru care adevarul nu este altceva decat o duritate de nesuportat, pe care o pareaza invariabil cu replica „tu mergi din greseala in greseala”, greseala ei constand in a spune adevarul si numai adevarul. Si astfel, din dorinta de a-l proteja si de a nu-l dezamagi, au inceput minciunile. Atitudinea ei de a „cosmetiza” adevarul, in loc sa limpezeasca anumite lucruri, le-a complicat si mai tare. S-a ajuns la intrebarea „cat e adevar si cat e minciuna in aceasta relatie ?”, punand-o clar sub semnul intrebarii, desi dragoste exista la nivel maxim. Din cate stiu eu, atunci cand se stabileste o proportie, exista o anumita legatura intre elemente, asa ca, m-am gandit sa aprofundez . Un citat celebru al lui Rabindranath Tagore „daca nu poti sa accepti adevarul din exterior, ai sa te impaci cu minciuna din interior” mi-a intarit ideea ca aceasta legatura exista si este imposibil de negat. Uneori minciuna poate ajuta, cu succes, la indeplinirea unui scop mai dificil de atins. Ar putea fi definita ca un act psihologic complex, care presupune o gandire de tip simbolic. Se poate realiza prin limbaj, prin gestica, dar si prin tacere, asa cum bine a sesizat scriitorul scotian Robert Louis Stevenson, afirmand in una dintre lucrarile sale „cele mai crude minciuni pot fi spuse adesea in tacere. Un om poate sa fi stat ceasuri intregi fara sa deschida gura si totusi sa fi fost un prieten neloial”. Existenta minciunii confirma faptul ca instrumentele limbajului verbal sau paraverbal pot fi si un mijloc de a trisa subtil sau grosolan, deoarece minciuna este determinata de interese ascunse.
Stima de sine sau Cum stam cu estimarea propriei valori
„Sunt un prost !” sau „Vai, ce proasta am fost !” ; „Nu, eu nu pot asta !” sau „Nu sunt in stare niciodata, de nimic !”. Sunt propozitii des intalnite la cei care manifesta o vadita lipsa de incredere in sine si, la urma urmei, o expresie a lipsei stimei de sine sau a subevaluarii propriei valori. Unul dintre elementele fundamentale care ne insotesc pe parcursul vietii, este nevoia de a ne stima si de a fi stimati de ceilalti. Multi nu-si pun problema autoevaluarii personale, iar subconstientul lor simte ca acest lucru poate fi o lacuna importanta. In general, psihologii definesc stima de sine ca fiind rezultatul estimarii propriei valori, care se manifesta ca satisfactie sau insatisfactie, pe care individual o asociaza imaginii de sine, constient sau nu. Alfred Adler, primul psiholog care a creat o teorie holista a personalitatii, incercand sa tina cont de toate influentele fundamentale care marcheaza viata individului, considera ca „maretia omului apare cand el incepe sa se vada asa cum este”. In fiecare zi luam decizii influentate de nivelul stimei de sine, pe de-o parte si, pe de alta parte, dovedim celor din jur nivelul stimei noastre de sine.
Personalitatea umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Cand se au in vedere cele predominant ereditare, vorbim despre temperament, iar cand se au in vedere cele construite socio-cultural, este vorba despre caracter. De ce am precizat acest lucru ? Deoarece intre caracter si temperament se fac adesea confuzii, desi ele sunt niste componente distincte ale personalitatii. Astfel, tipul comportamental este considerat elementul ereditar in organizarea interna a personalitatii. Intrucat are un continut si o conotatie psihologica, a devenit un obiect de studiu al psihologiei. Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor comportamentale o datoram unor medici din antichitate Hippocrate si Galenus. Explicarea acestora era in concordanta cu filosofia epocii. Se considera ca intreaga natura este compusa din patru elemente fundamentale : aer, pamant, foc si apa. Pornind de la predominanta in organism a uneia dintre cele patru „umori”: sange, flegma, bila neagra si bila galbena se determina si temperamentul. Pe aceasta baza s-au stabilit cele patru tipuri clasice de temperament : sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric. Temperamentul se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute, care sunt deosebit de importante in procesul devenirii socio-umane. Se poate afirma ca este un subsistem al personalitatii si se refera la dimensiunea energetico-dinamica al acesteia. Se exprima in particularitati ale activitatii intelectuale si ale afectivitatii, cat si in comportamentul exterior, in conduita. In dictionarul sau de psihologie, N. Sillamy a definit temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie personalitatea”. G. Allport a aratat ca temperamentul vizeaza : fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. El implica dispozitia afectiva persistenta, astfel ca afectivitatea este considerata un parametru important in conturarea temperamentului. In concluzie, se considera ca particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a activitatii nervoase superioare. Psihologul roman Nicolae Margineanu, tatal marelui nostru regizor Nicolae Margineanu, a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma manifestarilor noastre si de aceea, l-a definit „aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane”. In plan psihologic, cand vorbim despre temperament ne referim la modul cum reactioneaza si se manifesta un individ din punct de vedere dinamico-energetic in diferite situatii, mai precis : capacitatea generala de lucru, rezistenta la solicitari puternice si de lunga durata, rezistenta la stres, la situatii conflictuale, la frustratii, rapiditatea perceptiei si a raspunsurilor, reactiile motorii, gradul de impresionabilitate, disponibilitatea de comunicare interpersonala.
In viata fiecarui om perioada adulta este o perioada plina de variatii. Este o perioada caracterizata prin extinderea responsabilitatilor privind viata de familie, activitatea profesionala, relatiile sociale fiind si ele intr-o continua transformare. Fiecare aspect al dezvoltarii adultului este puternic afectat de contextul individual de viata, cat si de propriile trasaturi de personalitate. Cercetatorii preocupati de dezvoltarea adultului au stabilit anumite etape in functie de anumite criterii de diferentiere a stadiilor dezvoltarii psihice. Astfel in lucrarea „Psihologia varstelor” autorul Emil Verza a propus urmatoarele etape cu urmatoarele caracteristici : perioada 35-45 ani este varsta adulta caracterizata de : stabilitate, activitate profesionala intensa, responsabilitati tot mai mari datorate calitatii de parinte ; perioada 45-55 ani in care continua dezvoltarea planurilor sociale si profesionale, evolutia fiind marcata, totusi, de indispozitii cu substrat biologic si hormonal si perioada 55-65 ani caracterizata prin diminuarea fortelor fizice, denuclearizarea familiei in sensul ca „copiii” familiei isi au casa lor, precum si momentul retragerii din viata profesionala. C. Gould este un alt cercetator in domeniul dezvoltarii adultului, iar in studiile sale a propus mai multe etape, fiecare dintre ele avand specificul sau : perioada 18-22 ani caracterizata de lupta pentru castigarea independentei, perioada 22-28 ani caracterizata de construirea unei vieti afective functionale, perioada 29-34 ani a crizei de evaluare, perioada 35-45 ani de incheiere a perioadei de tinerete, perioada 45-50 ani de atingere a unei relative stabilitati si perioada de la 50-65 ani considerata perioada maturitatii depline.
Ceea ce suntem in prezent a fost determinat in mare masura de hotararile luate in trecut, de noi sau de altii. Bune sau rele, deciziile luate au insemnat o alegere pe care am facut-o la un moment dat. Se prea poate ca alegerea sa fi fost influentata si de lucrurile de care ne temem. Frica este un sentiment cunoscut, cu care ne-am confruntat inca din copilarie. Pe masura trecerii timpului, semnificatia acesteia s-a transformat in functie de evolutia fiecaruia. In articolul meu de astazi, va voi prezenta cateva puncte de vedere referitoare la frica fata de cineva sau ceva, frica de a pierde, frica de a nu avea si frica de suferinta fizica.
Referitor la frica de cineva sau ceva, se considera ca se datoreaza unui eveniment neplacut determinat de cineva sau ceva. Este insotita de un puternic marcaj psihic, care se poate manifesta sau doar exista in stare latenta. Suferita timp indelungat si la nivele de intensitate ridicate, poate duce la instalarea unei duble, eventual multiple, personalitati a subiectului investigat. Dificil de perceput, de analizat si de tratat, multipla personalitate a unui pacient este o adevarata provocare pentru orice psiholog.
- Alo, ce faci ? - Da, bine... ...Si conversatia telefonica se deruleaza in continuare, bazata pe o minciuna ; continua, desi interlocutorul nu este nici pe departe asa de „bine” cum a declarat, de cele mai multe ori el fiind trezit din somn sau deranjat de la masa sau de la alte activitati intime. Deci, a spus el o minciuna ? Da, o minciuna nevinovata, conventionala si, in multe cazuri, nepericuloasa. Dar sunt minciunile conventii nepericuloase in toate cazurile ? Este de crezut ca nu, si vom vedea ca, de multe ori, ea este si nociva si periculoasa, chiar si pentru cel care minte.
Ce este minciuna ?
Minciuna este inselaciunea intentionata, facuta cu scopul de a infatisa lucrurile in beneficiu propriu, altfel decat sunt ele in realitate. Nu numai ca-i mintim pe altii, dar ne inselam si pe noi ; daca nu putem sau nu stim sa schimbam ceea ce nu ne place sau ne face sa suferim, prezentam lucrurile intr-o alta „imbracaminte”, intr-o alta culoare, imaginandu-ne ca le-am modificat ! Lasand la o parte faptul ca ne mintim si pe noi, minciuna este o desconsiderare a capacitatii de intelegere si a inteligentei celorlalti, despre care presupunem ca nu vor observa inselaciunea. Cum sa ai respectul cuiva, daca il desconsideri astfel ?
Cand spunem santaj sentimental, s-ar putea crede ca o astfel de tranzactie poate avea loc doar intre indragostiti sau intre soti. In realitate lucrurile stau altfel ; este neindoios faptul ca un astfel de santaj poate sa fie aplicat si in relatiile de munca sau de afaceri, intre persoane aflate pe diverse trepte ale ierarhiei, dar si intre rude sau intre prieteni.
O presiune periculoasa
Exista anumite situatii care pot fi asimilate santajului sentimental, deoarece se bazeaza pe sentimente : de frica, de vinovatie sau de obligatie si urmeaza schema despre care am scris in primele episoade, care incepe prin presiune, trece la cerere si sfarseste cu cedarea. Si la serviciu este posibil sa fim supusi santajului sentimental ; comparatiile negative creeaza o atmosfera similara celei dintr-o familie nesanatoasa, alimentand invidia si rivalitatea. Sub paravanul „motivarii” subalternilor, un sef mult prea autoritar, poate fixa acestora standarde imposibile ; scopul sau - evident - fiind propria ascensiune si dobandirea consideratiei celor superiori lui. De exemplu, sa luam cazul unuia care a avut nesansa de a fi angajat pe postul lasat liber de un alt angajat, devenit legendar prin constiinciozitate si competenta si care se pensionase. Seful folosea tot timpul comparatiile negative, spunandu-i „X respecta termenele”, „X scurta termenele”, „cauta sa te ridici la inaltimea lui X „ sau „de ce nu poti fi ca X...” si multe altele de acest fel. Comparatiile negative ne fac sa ne simtim deficitari ; nu suntem la fel de buni, de loiali, de constiinciosi ! Si iata cum incepem sa simtim neliniste si vinovatie. Atata neliniste, incat am fi gata sa cedam, luandu-ne mai multe sarcini, scurtand termenele si mai mult, stresandu-ne mai tare, numai din dorinta de a-i arata sefului ca greseste in aprecierea noastra.
Exista o multime de oameni dependenti, care au nevoie de foarte multa afectivitate si tandrete nemasurata. Cand partenerul lor se angajeaza in diverse activitati, care par a nu-i implica si pe ei, intra in panica si recurg la santaj sentimental ; se cred abandonati, au sentimentul ca sunt respinsi si, in loc sa vorbeasca deschis despre ceea ce simt, ei ascund cu grija temerile lor, recurgand la santaj afectiv. Uitati-va la doi tineri, care s-au iubit si s-au casatorit. Lucrurile par a merge bine, dar... el lucreaza iar ea nu. In mod imperios necesar el va fi pus in situatia de a lipsi de acasa, uneori si in afara orelor de munca ( NB : nu este vorba de vreo relatie extraconjugala, ci - strict - de nevoile sociale ale celui care munceste ). Daca la inceputul relatiei ei petreceau mai mult timp impreuna, acum cand sunt casatoriti si este nevoie de venitul unuia pentru traiul zilnic, timpul s-a micsorat simtitor, pe masura ce sarcinile s-au inmultit, partenerii de afaceri sunt tot mai numerosi si relatia cu acestia il solicita tot mai mult. Astfel ca el lipseste mai mult de acasa, fara vreun motiv „vinovat”.
Multi dintre oameni considera depresia doar o tristete prelungita, o slabiciune, o scuza, un moft sau mai grav, o prefacatorie. Cei afectati de depresie sunt de cele mai multe ori catalogati drept „niste prefacuti”, iar cand cineva are curajul de a afirma „sunt deprimat” isi asuma riscul de a fi considerat mincinosul-mincinosilor. In ultimii ani, in Romania a crescut vertiginos numarul persoanelor depresive. Specialistii o mai numesc „gripa” psihiatriei. Intotdeauna corespunde unei profunde stari de nemultumire sufleteasca, care se manifesta intr-un mod foarte divers, in functie de tipul de personalitate. Dureaza minim doua saptamani si este o boala psiho-somatica. Este o problema medicala, care netratata poate duce la urmari dintre cele mai grave. Poate fi cauzata de mai multi factori : factori genetici ( persoane din familie care au suferit sau sufera de depresie diagnosticata ), factori psihologici ( agresiuni fizice si psihice, divort, moartea unei persoane apropiate ), factori biologici ( neurotransmitatori ), factori sociali ( lipsa unui loc de munca, nemultumirile de la locul de munca ), etc. Depresia se poate instala la orice varsta, chiar si la copii. Riscul creste odata cu inaintarea in varsta, iar specialistii au stabilit ca varsta medie de debut, ar fi 40 de ani. De ce ? Pentru ca incepand cu acesta varsta, incep sa apara decese in familie ( bunici, parinti ) si problemele de sanatate inerente varstei adulte, pentru unii destul de greu de suportat.
Santajul sentimental (2) De la manipulare la santaj sentimental
Suntem, in numeroase ocazii, pusi in fata unor situatii in care suntem manipulati sa facem ceva care ne este impus, care este impotriva vointei noastre sau ne prejudiciaza confortul psihic ( uneori, si fizic ), aceste solicitari pot fi considerate manipulari. Suntem manipulati in familie ( cunoasteti anecdota cu sotul care ducea zilnic gunoiul. Intrebat fiind de ce numai el face asta, a raspuns ca sotia lui spune „ cineva trebuie sa duca gunoiul ! ”, iar el se considera „cineva” in casa lui ) ; suntem manipulati la slujba ( seful spune „cineva nu mi-a adus raportul in dimineata asta” in loc sa spuna „Icsulescu, adu-mi raportul, te rog” ), suntem manipulati in diferite situatii ( de pilda, in tren : „ar trebui sa deschida cineva fereastra”, in loc de adresarea directa „d-le sau d-na, va rog sa deschideti fereastra” ) ; suntem manipulati si manipulam la randul nostru, dar multe forme de manipulare sunt cu totul inofensive, ca cele de mai sus. In viata jucam o multime de jocuri pentru a manipula oamenii, impingandu-i sa faca ceea ce dorim noi. Este uluitor cat de greu ne vine multora sa fim directi, chiar si in legatura cu lucruri minore si, cu atat mai mult, atunci cand miza este mai mare si dorim ceva semnificativ. De ce nu cerem, pur si simplu ? Pentru ca celalalt ar putea spune NU ! Si asta se intampla cand nu stim sau nu vrem sa fixam anumite limite.
Santajul sentimental (1) Santajul sentimental - zona crepusculara
Incepem astazi un ciclu de articole despre psihologia santajului sentimental si caile de vindecare a „victimei”, in primul rand, dar si a celui care santajeaza. Exista intre indragostiti, in cuplurile de familisti, intre prieteni si chiar in relatiile de afaceri sau profesionale, unele interactiuni exasperante, care pot fi insumate scurt sub genericul de santaj sentimental. Si nu este vorba despre modul si stilul de comunicare intre cei doi, ci, pur si simplu, este vorba despre faptul ca o persoana isi impune punctul de vedere, in detrimentul celuilalt, apeland la sentimentele acestuia. De pilda, se spune ca „dragostea este oarba” si nu e vorba-n vant, mai ales cand nu mai suntem capabili sa privim realist relatiile noastre si ne lasam condusi exclusiv de sentimentele pe care le avem fata de o persoana, de respect si afectiune pentru anumiti oameni sau situatii, atasament fata de unele valori si asa mai departe. Intram intr-o „zona crepusculara” unde discernamantul nu mai functioneaza in parametri optimi.
Psihologii spun ca gandurile nu sunt altceva decat niste produse ale activitatii mentale si ca se pot controla, dirija, transforma, totul depinzand de vointa umana. In lipsa unei informari adecvate referitor la ganduri, acestea mi-au afectat viata nepermis de mult, in sensul ca nu am stiut sa le aleg doar pe cele utile si nici sa le transform intotdeauna pe cele negative in pozitive. Ca oricare om am cazut si eu in capcana gandurilor de ingrijorare, disperare si deznadejde. Nu de mult intrasem intr-o lupta cu propriile-mi ganduri de ingrijorare si deznadejde, lupta care mi-a afectat destul de mult starea de sanatate fizica. Apoi a venit o zi in care am citit ( din pura intamplare ) ceea ce a scris in urma cu cateva sute de ani Marc Aureliu - unul dintre marii ganditori ai antichitatii, „gandurile sunt cele care modeleaza viata unui om”. Nu-mi explic nici acum efectul atat de marcant al acestor cuvinte asupra mea. Din acel moment am realizat ca lumea in care traiesc nu reprezinta doar rezultatul unor actiuni umane, sau al unor conditii exterioare, ci nu este altceva decat rezultatul gandurilor care ne stapanesc spiritul. In functie de natura lor, extrem de diversa, ele ne bucura, ne intristeaza, ne enerveaza, ne dezamagesc, ne deznadajduiesc, ne ingrozesc, ne afecteaza serios viata. Gandurile ne definesc personalitatea si de cele mai multe ori ne influenteaza comportamentul. Pornind de la niste simple ganduri putem cunoaste bucuria reusitei sau tristetea esecului. Se spune ca gandurile sacaitoare sunt mai obositoare decat o munca fizica. Exista si o replica celebra « dati-mi piese brute sa fac liniste in mine » intr-un film romanesc la fel de celebru „Pas in doi” de Dan Pita. De cate ori nu s-a intamplat ca in jurul nostru sa fie o liniste mormantala, iar in capul nostru un uragan ? Gandurile nu se vad, dar exista, de obicei pot fi cunoscute decat daca sunt exprimate si pot fi amplificate sau diminuate prin emotii si sentimente.
In societatea contemporana psihologia preocupa din ce in ce mai multi oameni. Fie ca urmeaza o facultate de profil, fie ca urmeaza doar niste cursuri de acest gen, sau se instruiesc ca autodidacti, aceasta disciplina preocupa tot mai mult. Care ar fi explicatia ? Filme precum „Profiler-psihologia crimei” sau „Cu nasul la psihiatru” in care Robert de Niro interpreteaza un rol de exceptie, apoi emisiunile dl-ului dr. Andrei, dar si ale altor specialisti in domeniu, testele psihologice pe care le gasim aproape in fiecare revista, au deschis apetitul romanilor pentru acest gen de informare. Multi au inteles, chiar si in cel de-al doisprezecelea ceas, ca nu mai are rost sa ascunda sau nege problemele ( ale lor sau cu cei din familia lor ) si ca se pot gasi solutii salvatoare, contand insa foarte mult, cel ales pentru a i se solicita ajutorul. Psihologia nu este o disciplina noua. A preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri. Ideatia psihologica se regaseste la filosofii antichitatii precum : Pitagora, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Hipocrate din Cos, dar si la cei din Evul Mediu si epoca moderna. I-as aminti aici doar pe cativa dintre ei si anume : Thomas d’Aquino ( 1227-1274 ) care a fost si un teolog remarcabil, Roger Bacon ( 1210-1294 ) profesor la Oxford, Francis Bacon ( 1561-1626 ), Rene Descartes, Spinoza cu psihologia afectelor, J.J. Rousseau ( 1712-1778 ), John Locke ( 1632-1704 ), David Hume ( 1711-1776) , etc.
Contact 
Prima Pagina 
